În urmă cu doi ani am fost numit să efectuez o expertiză pe care am depus-o în urmă cu un an şi jumătate și pentru care am lucrat două săptămâni şi jumătate. Cu expertiza am depus un decont. De un an şi jumătate nu am fost plătit şi m-am prezentat în faţa instanţei cu un punct de vedere, să-i spun judecătorului că în economia privată, plata se execută la termen. Am fost surprins de faptul că instanţa a refuzat să aplice legea, în primul rând, invocând că am prezentat punctul meu de vedere având noul Cod de procedură civilă, faţă de speţa cauzei care se judeca după vechiul Cod de procedură civilă, adică art. 262 din NCPC, în loc de art. 170 din vechiul C. proc. civ. Am spus instanţei că ambele variante spun acelaşi lucru, respectiv la încuviinţarea probei, instanţa trebuie să pună în vedere părţii/părţilor plata pentru efectuarea expertizei. De ce am fost surprins? Pentru că instanţa mi-a indicat că va plăti expertiza după efectuarea ei, după răspunsul la obiecţiuni şi dacă nu este de acord cu ea şi o anulează, nu mă mai plăteşte. Am decis să analizez acest punct de vedere care mi s-a părut abuziv.
 

 
Ca urmare a schimbărilor menţionate în statutul UNPIR, publicat în Monitorul Oficial 134/14.03.2013, respectiv Hotărârea UNPIR nr. 1/2013 – modificarea şi completarea Hotărârii UNPIR nr. 3/2007 – aprobarea Statutului privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă, s-au adus modificări substanţiale cu privire la plata experţilor contabili pentru expertize efectuate în cauze cu debitori fără bunuri în dosarele de insolvenţă, în sensul că munca cerută de judecător expertului nu se mai plăteşte şi expertul află că nu mai este plătit după executarea expertizei:
Punctul 65. La articolul 89, după alineatul (7) se introduc două noi alineate, alineatele (8) şi (9), cu următorul cuprins: „(8) Nu sunt decontate din fondul de lichidare expertizele contabile întocmite în situaţia debitorilor fără bunuri, precum şi expertizele întocmite după închiderea procedurii de insolvenţă, în situaţia disjungerii cererii de atragere a răspunderii conform art. 138 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare.
(9) Nu sunt decontate din fondul de lichidare evaluările întocmite în situaţia debitorilor în care valoarea bunurilor nu acoperă cheltuielile de procedură.

Plecând de la o anomalie a Codului de procedură civilă, instanţele din România au împământenit practica stabilirii unui onorariu provizoriu fără a chema expertul să stabilească costul real al expertizei. Această practică este incorectă. Este normal ca aplicarea art. 262 (fostul art. 170) să însemne că atunci când se solicită şi se încuviinţează o expertiză, expertul să estimeze costul, să-l comunice părţilor şi părţile să facă plata înainte de începerea expertizei:
Art. 262 Cheltuielile necesare administrării probelor
(1) Când administrarea probei încuviinţate necesită cheltuieli, instanţa va pune în vedere părţii care a cerut-o să depună la grefă, de îndată sau în termenul fixat de instanţă, dovada achitării sumei stabilite pentru acoperirea lor.
(2) În cazurile în care proba a fost dispusă din oficiu sau la cererea procurorului în procesul pornit de acesta în condiţiile prevăzute la art. 92 alin. (1), instanţa va stabili, prin încheiere, cheltuielile de administrare a probei şi partea care trebuie să le plătească, putându-le pune şi în sarcina ambelor părţi.

În practică, instanţa stabileşte ERONAT din oficiu un onorariu provizoriu “modic”, fără să revină asupra plăţii corecte pentru expertiză, ÎNAINTE de efectuarea expertizei, aplicând prevederile tezei I din art. 331 alin. (2), Cod procedură civilă:
Art. 331 Numirea expertului
(2) Încheierea de numire a expertului va stabili obiectivele asupra cărora acesta urmează să se pronunţe, termenul în care trebuie să efectueze expertiza, onorariul provizoriu al expertului şi, dacă este cazul, avansul pentru cheltuielile de deplasare (Teza I). În acest scop, instanţa poate fixa o audiere în camera de consiliu, în cadrul căreia va solicita expertului să estimeze costul lucrării ce urmează a fi efectuată, cât şi termenul necesar efectuării expertizei (Teza II). Tot astfel, instanţa poate fixa un termen scurt pentru când va solicita expertului să estimeze în scris costul lucrării ce urmează a fi efectuată, cât şi termenul necesar efectuării expertizei (Teza III). Poziţia părţilor va fi consemnată în încheiere (Teza IV). În funcţie de poziţia expertului şi a părţilor, instanţa va fixa termenul de depunere a raportului de expertiză şi condiţiile de plată a costurilor necesare efectuării expertizei (Teza V);

pe care îl face cunoscut expertului prin adresa de numire, fără a fi îndeplinite în fapt prevederile art. 262 alin. (1) şi (2) – dovada achitării sumei stabilite pentru acoperirea cheltuielilor, când administrarea probei încuviinţate necesită cheltuieli, dar pentru că s-a stabilit un onorariu provizoriu “modic” instanţa face trimitere la art. 339 alin. (2), de multe ori amendând expertul pentru nedepunerea raportului de expertiză. Pentru a proteja dreptul expertului contabil şi a nu încălca prevederile art. 339 alin. (2) din Codul de procedură civilă:
Art. 339 Drepturi băneşti ale expertului
(2) La cererea motivată a experţilor, ţinându-se seama de lucrarea efectuată, instanţa va putea majora onorariul cuvenit acestora (teza I), prin încheiere executorie, dată cu citarea părţilor, însă numai după depunerea raportului, a răspunsului la eventualele obiecţiuni sau a raportului suplimentar, după caz (teza II);

care nu mai poate avea aplicabilitate în cazurile în care instanţa soluţionează cauza şi trimite plata la UNPIR, problema trebuie să fie adresată corespunzător şi instanţa să aplice întâi CORECT art. 262 Cod de procedură civilă alin. (1) şi (2). Trebuie precizat că art. 262 prevede procedura corectă ca suma stabilită pentru acoperirea cheltuielii cu expertiza să fie achitată în avans la încuviinţarea ei pentru ca expertul să nu fie obligat la diverse proceduri de colectare a onorariului pentru expertiză.  Portiţa tezei I din art. 331 alin. 2 este folosită incorect şi abuziv de instanţă, aceasta stabilind un onorariu provizoriu “modic”, fără a reveni şi a îndeplini prevederile art. 262, respectiv achitarea sumei CORECTE şi ÎNTREGI ce trebuie stabilite pentru achitarea cheltuielilor cu expertiza “de îndată“, după încuviinţare. Provizoriu este definit de DEX ca ceva: ”care durează sau este destinat să dureze un timp limitat, după care urmează să fie înlocuit; temporar, vremelnic, tranzitoriu”.

Rezultă că pentru a fi un onorariu definitiv, procedura de stabilire a onorariului expertului pentru munca prestată trebuie corectată deoare instanţa foloseşte această procedură a stabilirii unui onorariu provizoriu tocmai pentru a evita convocarea în camera de consiliu stabilită în teza II sau teza III. Între aplicarea corectă a celor două articole de lege există o nuanţă nereglementată, în sensul în care expertul să ceară aplicarea CORECTĂ a art. 262 alin. (1) şi (2), înainte de începerea expertizei sau depunerea raportului de expertiză şi să oblige partea/părţile să achite diferenţa între onorariul provizoriu modic şi cel final de expertiză care nu a fost stabilit niciodată, care nu este onorariu suplimentar la onorariu provizoriu modic, în sensul art. 339 alin. (2). Expertiza este o probă la care se poate renunţa şi, în practică, proba cu expertiză a fost refuzată de parte, după ce s-a prezentat costul expertizei.

Această interpretare este corectă şi nu încalcă art. 339 alin. (2), care menţionează numai cazurile în care se solicită majorarea onorariului. Spre exemplu, aplicarea art. 339 alin. (2) se face atunci când instanţa sau părţile solicită lămuriri suplimentare sau obiective suplimentare, care sunt diferite de obiecţiuni. De regulă, obiecţiunile sunt parte a expertizei şi lămuresc modul în care obiectivul a fost soluţionat sau înţeles de părţi, instanţă sau expert, fiind incluse în onorariu. Obiectivele suplimentare sau lămuririle cerute de instanţă sau chiar aduse de expert pentru lămurirea cauzei se încadrează la costuri suplimentare pentru expertiză. Există şi cazuri în care costul bugetat este depăşit datorită complexităţilor şi expertul poate cere suplimentarea expertizei. Critica adusă este pentru cazul în care instanţa a stabilit un onorariu provizoriu “modic”, fără a consulta expertul cu privire la valoarea muncii prestate de acesta. În aceste cazuri, este vina expertului dacă efectuează o expertiză fără a fi plătit în avans şi recomandarea autorului este ca expertul să trimită instanţei un deviz (buget) pentru efectuarea expertizei, pe care instanţa să-l aprobe, conform tezei a III-a a art. 331 alin. 2, la care părţile pot să-şi exprime poziţia conform tezei IV, instanţa procedând apoi conform tezei V, pentru care Codul de procedură civilă are o procedura clară de plată:
Art. 262 alin. (3) Nedepunerea sumei prevăzute la alin. (1) în termenul fixat atrage decăderea părţii din dreptul de a administra dovada încuviinţată în faţa acelei instanţe.
Art. 331 alin. (3) Dovada plăţii onorariului se depune la grefa instanţei de partea care a fost obligată prin încheiere, în termen de 5 zile de la numire sau în termenul stabilit de instanţă potrivit alin. (2).