~~Pentru a elimina abuzurile comise de DGAF Bucureşti şi Parchete, care aplică o tactică de violare a contribuabilului român, vă recomand calea soluţiei fiscale individuală anticipată.

Codul fiscal nu are reglementate infracţiuni, altele decât cele de la art. 296^1, care sunt pentru accize. Codul fiscal este o LEGE, care urmăreşte strict colectarea creanţelor bugetare.

Să mă explic de ce folosesc un termen dur, precum „violarea contribuabilului român”. CEDO, în cauza Lungu și alții contra României, a sancţionat România şi a arătat că judecarea şi în contenciosul fiscal şi în penal violează principiul securităţii raporturilor juridice. Prin hotărârea pronunţată la 21 octombrie 2014, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut existenţa unei violări a art. 6 par. 1 din Convenţie. Argumentele Curţii sunt mai mult decât elocvente:
„Însă, derularea simultană şi în paralel a două proceduri independente cu privire la aceleaşi fapte, care a condus secţia penală a Curţii de Apel la o nouă apreciere a acestor fapte, radical diferită de hotărârea anterioară a secţiei comerciale de la aceeaşi Curte de Apel, a adus atingere principiului securităţii juridice (…) În consecinţă, prin aceea că a revenit asupra unui punct al litigiului, care a fost deja tranşat şi care a făcut obiectul unei hotărâri definitive, şi în absenţa unui motiv întemeiat, Curtea de Apel a înfrânt principiul securităţii raporturilor juridice. Din acest motiv, dreptul reclamantului la un proces echitabil, în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie, a fost încălcat.” (par. 46-47)

Din punct de vedere constituţional, Codul fiscal are prevederi clare cu privire la recuperarea prejudiciului cauzat de contribuabili, esenţa acestui Cod fiind RECUPERAREA PREJUDICIULUI prin măsuri fiscale. Cauza Fransson atinge principiul prezentat de articolul 4 din Protocolul nr. 7 anexat la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984 (denumit în continuare „Protocolul nr. 7 la CEDO”), intitulat „Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori”. Atât în urmărirea fiscală, cât şi în urmărirea penală, părţile sunt aceleaşi: statul şi contribuabilul, având o identitate de părţi, obiectul este acelaşi şi cauza este aceeaşi, cu excepţia că urmărirea fiscală sancţionează prin plata unor obligaţii, iar cea penală adaugă şi o sancţiune penală.

În nenumărate cazuri, m-am aflat în situaţii de control fiscal inopinat şi urmărire penală, concomitente, prin care activitatea societatilor comerciale este blocată prin sechestre, administratorii societăţii fiind arestaţi, fără ca să se poată apăra în cadrul inspecţiei fiscale şi/sau urmăririi penale. În România, se practică în continuare abuzul instituţional. Oamenii de afaceri sunt terorizaţi cu practicile ilegale ale DGAF, fosta Gardă Financiară şi Parchete (inclusiv DNA). Miliarde de euro sunt pierdute pe învinuiri nedovedite sau dovedite parţial, activitatea a mii de firme fiind blocată, sechestrată, banii fiind popriţi, condiţii care conduc firma la faliment.
 

 
Practica este următoarea: ANAF sau DGAF efectuează un control inopinat, care nu are valoare de act administrativ fiscal şi nu poate fi contestat în contenciosul fiscal, pentru că ANAF „uită” să aplice art. 90 Cod procedură fiscală: Stabilirea obligaţiilor fiscale sub rezerva verificării ulterioare
„(1) Cuantumul obligaţiilor fiscale se stabileşte sub rezerva verificării ulterioare.
 (2) Decizia de impunere, sub rezerva verificării ulterioare, poate fi desfiinţată sau modificată, din iniţiativa organului fiscal sau la solicitarea contribuabilului, pe baza constatărilor organului fiscal competent.
 (3) Rezerva verificării ulterioare se anulează numai la împlinirea termenului de prescripţie sau ca urmare a inspecţiei fiscale efectuate în cadrul termenului de prescripţie.
 (4) În situația în care contribuabilul corectează declarațiile fiscale, în condițiile art. 84 alin. (4), se redeschide rezerva verificării ulterioare.”

O atitudine corectă a organului fiscal ar permite folosirea aliniatului (2), care dă opţiunea contribuabilului să modifice sau să desfiinţeze direct sau în contenciosul fiscal decizia. Aşa cum prevede acest articol la aliniatul (4), contribuabilul are posibilitatea corectării declaraţiilor fiscale, în cazul în care se presupune că ar fi o eroare de raportare (inclusiv greşeli de omitere sau inversare de numere), fără necesitatea unui aspect penal.

Surpriză!!! Organele NU VOR aplicarea articolului 90, de bună-credinţă, şi folosesc orice artificiu, inclusiv defăimarea publică cu apariţii cu sute de mascaţi, procurori şi inspectori fiscali. De ce? Pentru că există un vid legislativ în care operează parchetul. Funcţionarii din cadrul ANAF sunt instruiţi pentru activitatea de control a contribuabililor pentru a amenda, a speria, a pune presiune, nu pentru a corecta, pentru că toţi contribuabilii sunt consideraţi infractori. Acest abuz este transformat de diverse niveluri de management sau, în funcţie de feude, în interpretări originale, contrare practicilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Din punct de vedere al urmăririi penale, procesele-verbale încheiate de DGAF sunt mijloace de probă NUMAI pentru parchet, care le prezintă judecătorului de drepturi şi libertăţi, care le ia de obicei ca certe şi finale, ele fiind, în realitate, numai o părere neverificabilă şi necontestabilă, până la inspecţia fiscală. Pe latura penală din Legea nr. 241/2005 a evaziunii fiscale există probleme, pentru că un prejudiciu, la care organul penal nu a obţinut o decizie de impunere a ANAF, nu poate fi determinat din referatul unui specialist DNA. Fără calcul nu există prejudiciu şi fără prejudiciu nu există faptă. Pe latura penală, este obligatoriie obţinerea unei declaraţii de impunere, altfel judecătorul comite un abuz. Astfel, te poţi trezi arestat pe supoziţii, estimări şi incertitudini, mai ales că nici inspectorii fiscali, nici procurorii nu aplică jurisprudenţa CJUE, în pofida a ceea ce se statuează în cauza Costanzo C-103/88: „În hotărârile sale din 19 ianuarie 1982 în cauza C-8/81 Becker împotriva Finanzamt Münster-Innenstadt [1982] ECR 53, p. 71 și 26 februarie 1986, în cauza C-152/84 Marshall v Southampton și Autoritatea de Sănătate a zonei Sud-Vest Hampshire [1986] ECR 723, la p. 748, Curtea a statuat că ori de câte ori apar dispozițiile unei directive, în măsura în care obiectul lor este în cauză, să fie necondiționate și suficient de precise, aceste dispoziții pot fi invocate de un particular împotriva statului, în cazul în care Statul nu a reușit să pună în aplicare directiva în legislația națională până la sfârșitul perioadei de prescriere sau în cazul în care nu a reușit să pună în aplicare directiva în mod corect.”

În loc să fie subiectul unor controale abuzive, contribuabilul poate solicita organului să-i ofere o soluţie anticipată de funcţionare, ţinându-l ocupat să ofere soluţii, nu să distrugă. Drept pentru care, pentru cei care îşi fac griji cu privire la abuzurile menţionate, propun o cale alternativă mai greoaie, existentă în Codul de procedură fiscală, dar care nu poate fi uşor interpretată:

Art. 42 – Soluţia fiscală individuală anticipată şi acordul de preţ în avans
”(1) Soluția fiscală individuală anticipată este actul administrativ emis de Agenția Națională de Administrare Fiscală în vederea soluționării unei cereri a contribuabilului referitoare la reglementarea unor situații fiscale de fapt viitoare. Situația fiscală de fapt viitoare se apreciază în funcție de data depunerii cererii.
 (2) Acordul de preţ în avans este actul administrativ emis de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în vederea soluţionării unei cereri a contribuabilului, referitoare la stabilirea condiţiilor şi modalităţilor în care urmează să fie determinate, pe parcursul unei perioade fixe, preţurile de transfer, în cazul tranzacţiilor efectuate între persoane afiliate, astfel cum sunt definite în Codul fiscal. Tranzacţiile viitoare care fac obiectul acordului de preţ în avans se apreciază în funcţie de data depunerii cererii.
 (3) Soluţia fiscală individuală anticipată sau acordul de preţ în avans se comunică numai contribuabilului căruia îi sunt destinate.
 (4) Soluţia fiscală individuală anticipată şi acordul de preţ în avans sunt opozabile şi obligatorii faţă de organele fiscale, numai dacă termenii şi condiţiile acestora au fost respectate de contribuabil.
 (5) Prin cerere, contribuabilul propune conţinutul soluţiei fiscale individuale anticipate sau al acordului de preţ în avans, după caz.
 (5^1) În scopul soluţionării cererii, organul fiscal competent:
 a) se poate deplasa la domiciliul fiscal al contribuabilului sau în alt loc stabilit de comun acord cu acesta pentru analizarea documentaţiei în vederea fundamentării proiectului de soluţie fiscală individuală anticipată ori acord de preţ în avans, potrivit procedurii aprobate prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală;
b) poate solicita contribuabilului clarificări cu privire la cerere şi/sau documentele depuse.
 (5^2) Organul fiscal competent prezintă contribuabilului proiectul soluţiei fiscale individuale anticipate sau acordului de preţ în avans, după caz, acordându-i acestuia posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere, potrivit art. 9 alin. (1), cu excepţia cazului în care contribuabilul renunţă la acest drept şi notifică acest fapt organului fiscal competent.
 (5^3) Contribuabilul poate prezenta clarificările prevăzute la alin. (5^1) lit. b) sau poate exprima punctul de vedere prevăzut la alin. (5^2) în termen de 60 de zile lucrătoare de la data solicitării clarificărilor necesare ori de la data comunicării proiectului soluţiei fiscale individuale anticipate sau acordului de preţ în avans.
 (6) În soluţionarea cererii contribuabilului, se emite soluţia fiscală individuală anticipată sau acordul de preţ în avans. În situaţia în care contribuabilul nu este de acord cu soluţia fiscală individuală anticipată sau cu acordul de preţ în avans emis, va transmite, în termen de 15 zile de la comunicare, o notificare la organul fiscal emitent. Soluţia fiscală individuală anticipată sau acordul de preţ în avans, pentru care contribuabilul a transmis o notificare organului fiscal emitent, nu produce niciun efect juridic.
 (7) Contribuabilul, titular al unui acord de preţ în avans, are obligaţia de a depune, anual, la organul emitent al acordului, un raport privind modul de realizare a termenilor şi condiţiilor acordului în anul de raportare. Raportul se depune până la termenul prevăzut de lege pentru depunerea situaţiilor financiare anuale.
 (8) Soluţia fiscală individuală anticipată şi acordul de preţ în avans nu mai sunt valabile dacă prevederile legale de drept material fiscal în baza cărora a fost luată decizia se modifică.
 (9) Pentru emiterea unei soluţii fiscale individuale anticipate, precum şi pentru emiterea sau modificarea unui acord de preţ în avans, emitentul încasează tarife, care se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
 (10) Contribuabilul solicitant are dreptul la restituirea tarifului achitat, în cazul în care organul fiscal competent respinge emiterea/modificarea soluţiei fiscale individuale anticipate sau a acordului de preţ în avans.
 (11) Termenul pentru emiterea unui acord de preț în avans este de 12 luni, în cazul unui acord unilateral, respectiv de 18 luni, în cazul unui acord bilateral sau multilateral, după caz. Termenul pentru emiterea soluției fiscale individuale anticipate este de până la 3 luni. Dispoziţiile art. 70 sunt aplicabile în mod corespunzător.
 (12) Procedura referitoare la emiterea soluţiei fiscale individuale anticipate şi a acordului de preţ în avans va fi aprobată prin hotărâre a Guvernului.”